Ultima oara am scris de Stephen King, anul trecut, pe cand a iesit in cinema (Camera) 1408. Si am explicat de ce filmul acela era ratat. Acum Frank Darabont, scenarist de renume in domeniu, a adaptat pentru a treia oara in cariera de regizor o opera de King, (dupa The Shawshank Redemption si The Green Mile). Este vorba de nuvela The Mist, aparuta in 1985, ca parte a colectiei Skeleton Crew. Story simplu si paranoiac, intr-un orasel, niste oameni sunt surprinsi in magazinul universal de o picla misterioasa, din care vin tot soiul de monstri. Tradus la noi Negura, mai poetic decit ceata, care oricum ar fi The Fog (film de John Carpenter din 1980, citat de King si Darabont, in care odata cu ceata vin un soi de zombi fantomatici leprosi). Combinat cu The Blob, clasicul din 1958, al carui remake Darabont l-a scris in 1988. Fata de toate horrorurile recente, e cel mai apopiat de reinventia genului cu monstri din Cloverfield/Monstruos, unde insa personajele nu sunt foarte interesante, iar la Darabont (care pare old-fashioned si in alt secol fata de Cloverfield), personajele sunt mai interesante, creaturile sunt doar un pretext. Eroul este David Drayton, interpretat de Thomas Jane (din Punisher, Deep Blue Sea si alta adaptare dupa King, Dreamcatcher). Profesiunea lui e artist grafic, iar in film toate desenele create de el sunt semnate de Drew Struzan (legendarul designer de postere, de la Star Wars si Indiana Jones la cele doua adaptari anterioare dupa King ale lui Darabont, la fel ca si cea de fata), si vedem acolo un poster la The Dark Tower (seria cult a lui King, inca neadaptata pentru ecran) si cel la The Thing (filmul lui Carpenter). Alaturi de Jane apar actori de compozitie, Marcia Gay Harden e o bigota enervanta care propovaduieste sfirsitul lumii conform bibliei si pocainta prin renuntare, Andre Braugner e avocatul arogant, William Sadler, redneckul betiv si neplacut, Jeffrey De Munn, ajutorul de incredere. Dupa gustul meu monstrisorii puteau fi mai putini si de mai putine feluri, ei seamana cu cei din Hellboy via Lovercraft, veniti din alta dimensiune printr-un portal, ceea ce filmul nu spune si lasa o ambiguitate totala asupra provenientei lor. Ceata si negura dau o nuanta de vis rau, atmosfera de cosmar din care nu poti scapa, in care te scufunzi pina la capat. Finalul pe care nu pot sa-l desconspir aici, a fost schimbat intentionat de Darabont, cu acceptul lui King, si e mult mai intunecat decit cel original. Cred ca e si un comentariu la situatia actuala politica si globala, ceea ce se poate vedea si din rolul armatei americane in film si a celor trei soldati care se adapostesc in magazin. Cert este ca el ridica mult filmul, chiar daca nu a fost pe gustul spectatorilor americani. Muzica lui Mark Isham e atipica, elegiaca, adauga o nunata de dramatism, ajutata si de vocea care se tinguie, a Lisei Gerrard (soundtrackul include Host Of The Seraphim cu Dead Can Dance. The Mist e inegal si cu lungimi si repetitii dar fascinant si transforma un spectacol de sperieturi in ceva pe o tema mai grava, care mi-a amintit de Transportul, un film unguresc premiat la Avoriaz pe care l-am vazut ca o naluca in anii 80 in sala si Sacrificiul lui Tarkovski, ceea ce nu se intimpla cu multe filme din gen. Darabont a vrut initial sa filmeze in alb-negru si acum pe dvdul aparut in America, pe al doilea disc el e retusat in alb-negru; cred ca in versiunea asta filmul va deveni si mai bun.
