Sunt actori din care filmul romanesc a reusit sa scoata tot ce e mai bun. Sunt actori insuficient valorizati in teatru desi potentialul lor este imens. Sunt actori pe care ii descoperi cu intarziere in film pentru ca teatrul n-a stiut sa-i stoarca si sa-i intinda pe sarma valorica in care isi au si rolul, si rostul.

Cum se explica ’’decalajul de adoptie’’ teatru-film fata de posibilitatile acestor actori? De ce exista atat de autentic in film si de ce nu exista la fel de puternic in teatru?

Primul exemplu care imi vine in minte este Anamaria Marinca, o actrita de combustie in trepte, cu o forta de dozare uluitoare a starilor total contradictorii. O actrita de progresie emotionala, care stie perfect cand sa explodeze si cum sa-si pregateasca explozia. Care alterneaza cu o finete de balans pe cele mai taioase muchii detasarea rece si implicarea extrema. Din pacate, teatrul romanesc, spre deosebire de film (4 luni, 3 saptamani si doua zile) n-a stiut cum s-o foloseasca inteligent si creativ. Am revazut-o la Londra, anul trecut, intr-un spectacol visceral, Pishoza de le 4.48 de Sarah Kane, in care controla perfect revolta si angoasa, caderea si ridicarea din farame de putere. La Young Vic, unul dintre cele mai experimentale si cunoscute teatre londoneze, Anamaria Marinca a tinut cu respiratia taiata o sala intreaga.

Un alt exemplu este Clara Voda, pe care ati vazut-o de curand in filmul Eu cand vreau sa fluier, fluier, in care expresie faciala pe care o lucreaza abil face cat sute de cuvinte. Chipul Clarei Voda se strange de consternare si panica atunci cand e confruntat cu ciobul pe care fiul ei il apropie de gatul care ii pulseaza. De pe fata Clarei Voda tasneste furie si neputinta cand asista la rafala de ura a copilului caruia i-a furat copilaria. Clara Voda calca fata lui George Pistereanu cu palme care suna greu. Si-o face cu o forta care te lipeste de scaun.

Comments