Explorarea unor experiente fundamental radicale, care pe multi dramaturgi si regizori contemporani i-a dus la creatii uluitor de percutante, lipseste, cu mici exceptii, din teatrul romanesc. Un teatru infofolit in formule reciclate de la un spectacol la altul, un teatru ineficient, aflat intr-o degringolada de intentie si miza. Temperatura realitatii cotidiene se ia, de cele mai multe ori, la nivel formal. intr-o carte care traseaza riguros semnificatiile conceptului de interventie teatrala, The Politics of Performance, Radical Theatre as Cultural Intervention (Routledge, London and New York, 1992), regizorul si scriitorul Baz Kershaw pune accentul pe potentialul eficient al performance-ului. Acest potential este definit in contextul relatiei directe dintre efectul spectacolului si comportamentul publicului. Atitudinea spectatorilor este determinata de procesarea activa a ceea ce privesc. in functie de plasarea acestei perspective teatrale - ce privesc trebuie sa-mi reveleze semnificatii care sa-mi comunice mai mult decit ce stiu deja sau altfel decit am apucat sa stiu - se instituie participarea prin interesare.

In Monged de Garry Duggan, montat de Vera Ion la Casandra si jucat in prezent la La Scena, trei tineri "prizeaza" frenezia senzatiilor tari pina cind realitatea din jurul lor se sterge ca un contur trasat cu creta. Ca o urma de nisip inghitita de apa. Cu creierii vraiste de la droguri si bautura, sfideaza conventiile unei ordini blazante si devin stapinii absoluti ai "poluarii" cliseilor. Se arunca in virtejul mintii blurate ca intr-o mare fara fund. Se calca in picioare dupa ce au avut toata lumea la picioare, pina cind, tirziu de tot, nu mai ramine nimic din ei. Pina cind isi fac neuronii zdrente.

Si atunci, dupa ce si-au lansat cirligele senzorialului, innopteaza la liziera luciditatii. Experimenteaza halucinant ca sa fie siguri ca sint vii. Si cind sint dement de vii se izbesc de pamint. Limitele se intorc ca un bumerang. Inciziile pe simturi lasa rani adinci. Personajele lui Duggan traiesc agonia vertijului care-i face tandari. Exact ca haituitii din Trainspotting (Polirom, Iasi, 2006). Nimic nu e prea mult cind dependenta de droguri isi face corpul sa mucegaiasca pentru a-l reinvia in secunda urmatoare. Iar in Trainspotting, tunul senzatiilor de acest gen e mereu activ: "Oasele mele uscate si crapate sint lichefiate de mingiierile frumoasei mele heroine. Pamintul s-a miscat si inca se mai misca... Capu mi s-a futut de tot. Se smuceste asa brusc si violent c-am impresia c-o sa-mi zboare de pe umeri drept in poala hoatei din fata mea".

in Protect, performance coordonat la Teatrul Desant de Paul Dunca, identitatea unei stari de maxima panica e transata in functie de ipostaze diferite. Cit de mult te poti proteja cind totul in jurul tau ameninta sa-ti pericliteze linistea?

Un cuplu se trezeste de dimineata incercuit de lacatele. Cutia in care e pastrat untul are lacatel, farfuria are lacatel, papucii au lacatel. Ca intr-un cosmar, cei doi se misca printre obiecte traumatizant ferecate, traind ei insisi o existenta de celula.

O motociclista cu ochi injectati si picioare balansate nevrotic se pregateste sa sara in gol. O privesti fix si astepti. Uite-o ca sare!

Comments