De la ultimul film de Nae Caranfil, Filantropica, campion al publicului de film autohton pe mileniul 3, au trecut 6 ani. intre timp s-au intimplat multe in filmul romanesc, ceea ce a fost denumit Noul Val si-a gasit o cale, confirmata de multiple premii care au culminat cu momentul 4,3,2 si Palme D'Or. Si acum Nae Caranfil unde se incadreaza, este precursorul noii generatii, deschizator de drum? Nae a facut cinci filme in 18 de ani de post-comunism, o performanta intr-o societate care abia acum incepe sa ofere libertate pentru cinema. Si pentru ca am lamurit prezentul, as vrea sa mergem inapoi in trecut. in anul 1911 pe cind se "mosea" primul film romanesc, Independeta Romaniei, subiectul acestui nou film de Caranfil, al carui drum pana a ajunge pe ecran a durat 20 de ani. Si nici atunci, nici la momentul la care se petrece filmul, nici acum, nu s-au schimbat multe in societatea romaneasca si in domeniul "industriei" noastre cinematografice. Sau parafrazind titlul filmului lui Jiri Menzel; Acei oameni -nu atit de- minunati si aparatele lor de filmat. Restul e tacere e o reconstituire de epoca si de istorie prin fictiune, in ideea lui John Ford din Omul care l-a impuscat pe Liberty Valance de a tipari nu adevarul, ci legenda. Astfel Grigore Brezeanu, regizorul si Leon Popescu, producatorul Indepen-dentei din 1912, primul film romanesc, devin Grig Ursache (Marius Florea Vizante) si Leon Negrescu (Ovidiu Niculescu). Societatea de productie Gaumont devine Gaumonde, dar in mare lucrurile ramin la fel, si la fel ca in Hamlet, dupa ce povestea e spusa, (si trebuia sa fie spusa), restul devine tacere. Dar sacrificiile, si orgoliile care sunt puse la bataie pentru o asemenea miza, duc de la un razboi rece la unul incendiar (la propriu), care poate face victime neasteptate si letale. Dar ce e important, este ca filmul a supravietuit. Filmul lui Nae Caranfil vorbeste despre cinema, de ce il iubim, de ce ne sacrificam viata pentru el, este un discurs care mie mi s-a parut personal si identificabil, si deci, mi-l asum. L-am regasit aici pe prietenul nostru comun (al lui Caranfil si in general al tuturor cinefililor veritabili), Billy Wilder. Care spune de altfel, ca nimeni nu e perfect. Asa cum sunt personajele acestei drame comice sau comedii dramatice (in acceptia lui Caragiale, ridicolul e la un pas de sublim), Grig si Leon, un cuplu asemeni lui Jack Lemmon si Walter Matthau, terorizandu-se reciproc, unul fiind nemesisul celuilalt, care pe alocuri seamana incredibil cu duetul Zero Mostel si Gene Wilder din Producatorii lui Mel Brooks (1968). Ovidiu Niculescu imi aduce aminte si de Toma Caragiu, cu o voce puternica, autoritara; este singurul caz de actor roman pe care-l stiu care a facut o performanta gen Raging Bull (cu nutritionist s-a ingrasat si a devenit personajul Leon, s-a cufundat total in el). Celelalte elemente importante in alchimia filmului sunt imaginea superba pe ecran lat si in culori vii, de Marius Panduru, muzica lui Laurent Couson, cu touch-uri de Morricone, scenografia (Calin Papura), costumele (Doina Levinta) si restul distributiei care ar umple tot spatiul acestei cronici, totul controlat la fotograma de Caranfil, dornic ca povestea lui sa domneasca pentru cel putin atita vreme ca sursa de inspiratie. Contra curentului actual de film romanesc, un Nickelodeon intr-un ocean de Hoti de biciclete, este cel mai ambitios si sofisticat film al lui Nae Caranfil de pana acum, plin de muzicalitate si exuberanta, epic si operatic. La joie du cinema, de moda veche poate, dar cu un suflu nou, sarje bine tintite si referinte copioase pentru kinosseuri. Un film din si al secolului XX, cunoscut si sub titlul de secolul cinematografului.
