"The Wrestler" nu e un film mare. Si cu siguranta n-ar fi primit Leul de Aur la Venetia, daca regizorul Darren Aronofsky nu l-ar fi prins pe Mickey Rourke in rolul lui Randy Robinson, un fost campion de wrestling pe vremurile cand se fluiera Scorpions si oamenii se excitau cu miile la concertele Motley Crue.

Dupa douazeci de ani de la apogeul carierei, Randy, un fel de animal care se hraneste cu racnetele galeriei de fani care l-au poreclit "The Ram" (Berbecul), ajunge sa traiasca din lupte nesemnificative si ore suplimentare intr-un supermarket pana cand, in urma unui atac de cord, e nevoit sa-si accepte dramatica retragere finala din ring si sa apese pe un buton care e intepenit demult - viata personala.

Dincolo de lipsa de forta a story-ului (sa fim seriosi, cine si-ar petrece dupa-amiaza in compania unui wrestler abandonat de toti si de toate?!), exista doua lucruri care duc filmul asta mai departe: forta de reprezentare a povestii (mai tare ca firul narativ) si genialitatea lui Mickey Rourke care se raporteaza la propriul corp cu un rafinament aproape mistic.

El face din muschii modelati de steroizi si din cicatricile reale pe care le-a dobandit in perioada in care se lasase de actorie pentru box, un prilej de inaltare si intelege fiecare fibra a personajului sau (care acum poarta aparat auditiv si ochelari) pentru ca a avut acelasi parcurs cu el. Unii spun ca a avut nevoie de 30 de ani de cariera ca sa inteleaga ca a fi showman (actor sau wrestler, nu conteaza) inseamna daruire totala, ca tot ceea ce pare jucat si trucat este mult mai real decat realitatea insasi.

De fapt Rourke a inteles asta din prima clipa.

Comments