Pana la urma, scriitura este un comportament de responsabilitate publica daca stam sa ne gandim la rolul unui critic in societate. E criticul, in Romania, o autoritate? Exista un set de competente specifice pe care criticul ar trebui sa le detina? E critica un act de informare inainte de a fi unul de reflectie? Si care este beneficiul acestei informari?

Criticii, in Romania, traiesc intr-un regim de solidaritate zero cu spectacolul, adica analizeaza - exista, desigur, si exceptii - ceea ce ar vrea sa vada si nu ceea ce vad. Se scrie despre un spectacol paralel, despre spectacolul pe care criticul il regizeaza in mintea lui, si nu despre spectacolul la care asista. I se dau regizorului si actorilor lectii care nu au nimic in comun cu ceea ce au realizat, ci, mai degraba, cu ceea ce ar fi trebuit sa realizeze chiar daca nu asta au vrut. Criticul scrie despre un spectacol posibil, altul decat cel real. Criticul produce o analiza de proiectie si nu una deprotectie a spectacolului. A nu se confunda aceasta atitudine cu o analiza transanta, dura a spectacolului. Nu amendez aici critica severa, ci critica de distantare fata de miza autentica a unui spectacol. Nu poti sa-i ceri unui regizor si echipei cu care lucreaza sa fi vazut altfel decat a fost preocupat sa vada doar pentru ca tu ai alt punct de vedere. Ce poti face insa este sa analizezi onest spectacolul din perspectiva mizei lui. Sa-l critici in acord cu propunerea lui, si nu cu viziunea ta asupra unei realitati care nu este cea a spectacolului. Sa nu-i ceri lui Pinocchio sa fie Don Juan! Daca operezi cu un spectacol paralel, creezi confuzie si, pana la urma, haos in receptare, care nu foloseste nimanui. Nici spectatorilor, nici echipei de creatie si nici criticului, vocea care ar trebui sa fie puternic adaptata la continutul spectacolului. Pana la urma, pentru cine scriem?