In teatrul romanesc, experimentul, daca nu este tras de par si pus la colt pentru ca a indraznit sa-si sufle nasul in aceeasi camera cu marea si impunatoarea traditie, este tolerat. Ca si cum intr-o clasa plina de matematicieni, copilul care picteaza este lasat in damblaua lui. Regimul de tolerare ajunge sa fie sinonim cu ignorarea oricarui spectacol care se abate de la retorica uniformizanta. Efectul este destul de trist. Tendinta de a avea acelasi gen de montare - cuminte, neproblematizanta, conforma cu asteptarea generala si circumspecta fata de orice experiment - se simte din ce in ce mai acut. Asistam la clonarea unui mod de a face teatru si nu la impunerea unei atitudini de a gandi teatrul contemporan in formule diferite. Experimentului si cercetarii nu li se da nici o atentie in teatrul romanesc. Nu fac parte din cultura contemporana a spectacolului. Nu li se acorda nici un spatiu de reprezentare. Cum poti face experiment cand teatrele sunt reticente fata de practica cercetarii fara un rezultat imediat si cand spatiile dedicate acestei zone estetice sunt inexistente? Daca cinci la suta din bugetul fiecarui teatru ar merge spre zona experimentala, cu siguranta ca lucrurile ar arata cu totul altfel. Sau daca macar cateva dintre spatiile abandonate ar fi date artistilor, cu o minima investitie, s-ar putea crea o nisa contemporana inexistenta in aceast moment in Romania. Cum pot fi insa provocati cei care detin aceste spatii sa le ofere artistilor cand beneficiul material al transformarii lor in centre comerciale este extrem de mare? De ce este nevoie pentru ca presiunea culturala sa se transforme intr-o ofensiva productiva, intr-un atac urban eficient? Cum poate cultura sa ocupe spatiu nou de reprezentare? Nu cumva pur si simplu actionind in interiorul lui? 

Comments