Un camion huruie. Isi deschide spatele, dosul, periferia. Din acest camion – masina de gunoi - se naste o lume.

In D’ale carnavalului, Silviu Purcarete, Dragos Buhagiar si Vasile Sirli construiesc vizual si sonor un spatiu de provizorat locativ, emotional, existential. O frizerie cu oglinzi, la care se ajunge calcand pe caramizi.

O lume a mahalagiilor crepusculari, cu vocatia razbunarii, dar si cu un suflu de tristete care le bantuie existenta. O lume de care razi in hohote, dar si de care ti-e mila tocmai pentru ca e fundamental derizorie in obstinatia tandra cu care-si urmeaza obsesiile. O lume care paseste prin praf si canta arii din opere celebre, epuizata de norme morale si fentata de propria ei zvarcolire in fictiunea carnavalului. O lume a deziluziilor si infrangerilor marilor absurzi revoltati, care nu devin caricaturi grotesti, ci raman, mai mult decat orice, captivant de umani.

Carnavalul reflecta ordinea fundamentalei dezordini, structura de adancime a haosului privit ca show suprem al confuziei. O confuzie care trece dincolo de clasica bajbaiere printre identitati mascate. O confuzie care potenteaza dilemele unor constiinte vulnerabile, care par sa poata totul, fara sa poata, de fapt, nimic. In caruselul schimbarii fetelor, se schimba constitutia sociala a lumii. A insela devine comportament social necesar. Se inverseaza polii de putere si se refac noi legaturi de comunicare. Cand e confuzia mai mare pana la urma? In ordinea dinaintea carnavalului, in care Ofelia Popii (Mita) deseneaza un contur rosu al lui Nae Girimea – semn vizual al multiplicarii identitatilor (trei Didine) - in cea din timpul carnavalului sau in cea post-carnaval? Si ce inseamna ordine, pana la urma, pentru aceasta margine de viata in care oglinda e marturia vizibilului si in acelasi timp subminare a suprafetelor tangibile? Ce se vede cu adevarat si cine stie daca a vazut ce-a vazut?

Comments