Acasa la tata (Teatrul ACT) e ca o fotografie mototolita pe care-o gasesti in casa in care-ai copilarit. O-ntinzi frumos si dai de toti. Tata care trage la masea, mama care-a murit, profu din liceu, colegii. O comunitate intreaga, impaturita in amintirea ta, este rulata asemeni unui covor cu multe romburi. In fiecare romb e o parte de neimplinire, o frintura de asteptare.

Acasa la text, text Mimi Branescu, regia Alexandru Dabija, e spectacolul reintoarcerii intr-o lume inchisa. E spectacolul tamponarii dintre doua tipuri de ratare. Cea a unui fiu cu veleitati de poet, care a reusit sa se desprinda de spatiul condamnat la o viata anosta, si cea a spatiului unde-a trait, in care esecul tine de cald si existenta cotidiana se scurge ca un jet de apa cu o presiune constanta. Fiul da cu capul de pragul plictisului si al reluarii in bucla a unor experiente terne. Acasa la tata, timpul pare fotocopiat zilnic. Pe fundalul frustrarilor, explodeaza tensiuni care mocnesc. Prieteni de-o viata se bat, viata de familie e un frecus continuu imbibat in betii (excelenta scena de cuplu – Serban Pavlu si Mihaela Sirbu – in care hirjoneala initiala se transforma in violenta), tatal se recasatoreste si-si reia ciclul platitudinilor care exceleaza in permutari fara schimbari esentiale. O mama o inlocuieste pe alta, dar in rest nimic nu se schimba in tata (Marcel Iures demonstreaza cum poti crea un personaj din nuante fizionomice) si-n jurul lui.

Spectacolul regizat de Alexandru Dabija este o ca o plasma in care toate detaliile unei comunitati cu ratarea la purtator ies perfect in evidenta. Construit cinematic, cu scene scurte localizate in diverse locuri – in casa tatalui, la crisma, la priten etc. –, spectacolul traseaza circuitul unor oameni care traiesc in gol.

Cand mergi acasa la tata, ramai agatat de frustrare ca de un cleste.