Am fost la Imaginarium. Ultimul rol al lui Heath Ledger in lumea asta. Un film care anuleaza Timpul intr-o era in care dusmanul cel mai mare al fiecaruia este chiar Timpul. Terry Gilliam, regizorul, scoate Timpul la promotie: ''Ia oricat, e moca!'' Ce face omul cand are tot Timpul de partea lui? Viseaza. Redevine liber. Spune povesti. Oglinda doctorului Parnassus e pelicula subtire care desparte viata de aici de magia de dincolo. E doar un mic pas intre o imagine care castiga premiul Pulitzer pentru o fotografie breaking news si o pictura suprarealista a lui Salvador Dali. Iar pasul asta se traduce prin nevoia vesnica a omului pentru poveste.

Dupa despartirea de doctorul Parnassus, nemuritorul paznic al povestilor, ajuns acasa am deschis o carte care ma astepta pe noptiera. ''Cartea lucrurilor pierdute'' a lui John Conolly, se deschide cu motto-ul lui Picasso, un alt marevisator: ''Tot ce iti poti imagina este real''. A trai doar realitatea imediata nu e decat un drum catre alienare. Fuga de depresie este, de fapt, fuga in vis. Fiecare avem nevoie sa trecem prin oglinda lui Parnassus, dincolo ne asteapta scari care ne urca la nori, salturi de pe un nor pe altul, prabusiri in rauri care se varsa in castele cu baldachinuri, femei care miros a ce vrem noi, inorogi care te alearga pe campuri inverzite si te rastoarna in iazuri cu lapte... Daca toate aceste metafore ni se par a fi curata nebunie, inseamna ca n-am mai visat demult sau ca nu mai stim sa ascultam povesti. Ne nastem cu povesti, ne sunt rostite din primii ani ai vietii. A trai fara ele e sinonim cu viata unui leu in curtea unei case din Pipera. O viata nu e egala doar cu realul. Viata devine traire doar cu putina magie.