Mi-a povestit o doamna ca a existat un inginer care adora mersul pe jos. Cinci zile pe saptamana parcurgea senin bucatica lui de Bucuresti, de pe Calea Calarasilor pana la Radio, unde lucra. Sigur ca se putea gandi ca e foarte sanatos, economicos si placut pentru un inginer sa faca drumul asta dus-intors. Sigur nu credea ca viata poate parea o lunga repetitie pentru un singur moment de sens. Nici macar nu a cochetat cu ideea de a improviza putin si de a alege alt drum, poate pentru ca pe-acolo putea merge oricand. In plus, ceea ce din afara semana cu monotonia, din interior se dezvaluia ca un ritual aspru, riguros, la fel de precis ca o maree. Exact la jumatatea drumului, inginerul se confrunta, ca orice calator initiatic, ca Ulisse - sa zicem, cu ispita. Ce satisfactie sa poti infrange maiestuos, in fiecare zi, aceeasi primejdie! Intra in wc-ul public, o saluta cald pe doamna Marioara, ce mai faceti domnule inginer?, si contempla curgerea lumii, facand pipi. Preoteasa acestui templu al intensitatii clipei ii deveni un bun partener de discutii efemere ca viata. Dupa cativa ani, in toiul obisnuitei lupte cu ispita, inginerul observa ca Marioara nu mai era acolo, dar tristetea curse repede. Dupa alti ani, intr-o zi, la intoarcere, hotari straniu sa ocoleasca. Ispita il incolti pe temerarul calator si el se adaposti in celebrul wc din Piata Romana, acum inchis. Marioara, striga el. Domnule inginer, striga Marioara. De ce ai plecat? Am vrut sa mai schimb aerul, domnule inginer. 

Comments