Teatrul doarme in timpul sarbatorilor la greu. Se instaleaza o stare de hibernare generala ca si cum, timp de zece zile, nu facem altceva decit bem si mancam de dimineata pina seara. Managerii de teatru – cu foarte putine exceptii (la Teatrul Odeon au fost programate spectacole de sarbatori) – considera ca mahmuri, ghiftuiti si toropiti, vor juca fara spectatori, ceea ce este foarte greu de crezut. Pentru cei care au chef, dupa ore si ore de stat la masa, sa se destinda si sa iasa, o alegere inteligenta a spectacolelor pentru zilele dintre Craciun si Anul Nou poate fi tentatia perfecta. Daca teatrul, in România, ar functiona, asa cum ar fi normal, ca domeniu de interes public, atunci, cu sigurata, mentalitatea hibernarii s-ar schimba.

Pe 31 decembrie la Schauspielhaus din Dusseldorf am vazut spectacolul Calaretul negru de Robert Wilson, TomWaits si William Burroughs, trei creatori care au schimbat fata artei contemporane, fiecare in spatiul de de referinta pe care l-a zguduit. Pe 31 decembrie, la ora 19.00, o sala de aproape 1000 de locuri era plina la un spectacol cu orchestra live pe scena, cu song-uri care te tin permanent in priza, componenta video extrem de bine integrata, decor la limita dintre padure si spatiu dezafectat si actori care dau tot ce au mai bun din ei. In rochii negre elegante, costume si papioane sau jeans, spectatorii au urmarit un montaj teatral de doua ore si jumatate, cerind chiar un bis. Am avut senzatia, citeva secunde, ca sint pe o alta planeta in care, cu citeva ore inainte de baia de artificii, niste omuleti ciudati joaca teatru si alti omuleti ciudati ii privesc. Nu eram decit la alte doua ore si jumatate de Bucuresti.