Alvis Hermanis este unul dintre cei mai bine cotati regizori ai momentului. In 2007 a obtinut Premiul Europa "Noi realitati teatrale" si este prezent la cele mai importante festivaluri din lume. Hermanis propune un teatru-manifest al nostalgiei, in care recuperarea suflului trecutului, virstelor inocentei fragile si utopia joaca un rol definitoriu. In Sunetul tacerii, spectacol programat in prima zi a Festivalului National de Teatru, care are loc in perioada 1-11 noiembrie, Alvis Hermanis da click pe perioada anilor '60. Coafati si imbracati retro, actorii tac timp de 3 ore. Tac si fac. Isi lipesc borcanele de urechi, smulg sunete din carti, se excita cu antena unui radio si se joaca. Mult si bine.

Cum ati defini teatralitatea din spectacolele dumneavoastra?

Hermanis: Ma preocupa flirtul care se naste intre un obiect si un personaj, relatia emotionala care vine din atingerea obiectelor, din tot ceea ce se poate face cu un lucru despre care credem ca stim tot, fara sa stim aproape nimic. Pentru mine teatrul inseamna precizia unei atingeri, fascinatia foarte scurta si cu atit mai puternica cu cit nu-mi propun sa dureze, creata de felul in care stii sa te uiti la tot ce te inconjoara. Teatralitatea vine din acea calitate a contactului uman stabilita in fata spectatorilor. Nu ma intereseaza sa-mi inregistrez spectacolele, nu am rabdare sa ma uit la ele. Mi se pare inutil. Nu arhivez nimic pentru ca nu cred ca inregistrarile pot da o imagine onesta asupra unei felii de viata pe care am creat-o. Detaliile si actiunile simultane, mai bine zis, rigurozitatea cu care imi propun sa despic fiecare actiune sint esentiale pentru mine. Lucrez pentru un public care vrea sa empatizeze cu atmosfera unei lumi, sa se regaseasca in infiletarea capacului unui borcan vechi sau in copertile unei carti pline de praf. Imi plac amanuntele si, pentru mine, teatrul este o arta a amanuntului si a specificitatii.

In Sunetul tacerii ati lucrat non-verbal. Se schimba ceva atunci cind va alegeti un text?

Hermanis: Pastrez aceeasi obsesie pentru detaliu, aproape tai un personaj in bucati ca sa pot descoperi cele mai intime detalii despre el. Nu-mi plac generalitatile, nu cred in ele, de-asta atunci cind aleg texte, le selectez in functie de potentialul amanuntelor. Actorii cu care lucrez se documenteaza foarte mult.

Pentru Sunetul tacerii, ati lucrat si cu antropologi sau istorici?

Intr-o prima faza, da. Dup-aceea mi-am dat seama ca lucrurile se complicau pentru ca se aduna din ce in ce mai mult material si, la un moment dat, era nevoie sa ne oprim ca sa putem selecta.

Selectia e foarte dificila cind iti propui sa reconstitui o perioada. In acelasi timp ne-am bazat pe imaginatie, pe fantezia noastra atunci cind am adus in prim-plan memoria colectiva. Politica nu ma intereseaza. Mi se pare superficiala. Apele sint mult mai adinci.

Comments