Jiro Ono este singurul om de pe fata pamantului care poarta manusi pe timpul verii. Mosneagul a trecut pragul celor 80 de ani si de o jumatate de secol se indeletniceste cu o treaba aparent plictisitoare. Cu manutele alea doua, micul japonez controleaza zilnic temperatura carnii de peste. Si poti uri tabietul, dar trebuie sa stii ca tipicarului ii iese cel mai bun sushi din Tokio. Restaurantul sau, Sukiyabashi Jiro, are puse-n frunte trei stele Michelin. Doar ca multa lume il crede senil pe bietul batran care, fie vara, fie iarna, nu iese din restaurant pana nu-si trage manusile pe degete. Gustul absolut al pestelui cere exclusivitate pe simtul tactil.

Te-ai gandit de cand n-ai mai plecat plin dintr-o carciuma? Am zis plin, nu umflat, nu imbuibat. Sa vina vremea sa te ridici de la masa si de drag de ce-ai trait, nu neaparat de ce-ai mancat, sa strigi cat te tin puterile: "Ospatar, incarca-mi nota!"

Am mancat in zeci de locuri din Bucuresti supa-crema de sparanghel. Rareori mi-a lasat un gust amar, dar singura memorabila ramane cea de la Silviu's. Poate ca la Mazagran, in Amzei, bucatarul o gateste mai bine, cu mai multa constiinta culinara. Dar "top of the mind" ramane cea din Cotroceni, de la Silviu's, cum spuneam. Trudeste acolo, in restaurant, un kellner care-ti vinde metafore, nu mancare. Vine la masa cu miscari de balerin retras din activitate de la Teatrul Balsoi, iti descrie specialitatile din meniu punctand cu mana in aer fiecare ingredient de parca ar fi fost adus in bucatarie special pentru tine de un vapor al Companiei Indiilor Orientale. Omul asta e in stare sa te faca sa crezi ca paharul de Coca Cola pe care l-ai comandat a fost preparat acum cinci minute de niste columbieni angajati sa ingrijeasca micuta plantatie de coca din gradina restaurantului.

N-am nevoie ca mancarea sa-mi fie servita - pentru asta exista impinge-tava. Vreau ca mancarea sa-mi fie povestita. Daca maine mi-as deschide un restaurant, m-as intoarce la filosofia Renasterii. Precum Da Vinci si Michelangelo, as aseza in centrul Creatiei mele omul. Bunaoara, Jaristea e o "locanta" unde simti pe pielea ta detaliul asta. Tiitoarea restaurantului isi incepe fiecare seara povestind trecatorilor despre belle-epoque, cand sampania curgea ca apa in garla si Ludovic Viest tragea cu arcusul lui fermecat.

Dichisul face diferenta dintre un loc si un local. Hraneste-ma bine, dar apoi invata de ma amageste. Vinde-mi iluzii, flutura-mi snoave si la sfarsit te incredintez ca ma poti stoarce de ultimii bani de pe Mastercard.

E suficient un cuvant pentru a face diferenta. Carturestii nu au ramas memorabili pentru ca au fost primii care au servit muzica, ceai si carte sub un singur acoperis. Iscusiti, au plasmuit un cuvant in coada enumerarii seci. Carte, ceai, muzica si…dichis. Dichisul din final face totul, cat zambetul Giocondei pentru Da Vinci, cat ochii Beatricei pentru Dante si cat coapsele Veronicai pentru Eminescu.

Si daca vreodata, pe o strada din Tokio, te vei impiedica de un bunic subtirel, cu ochi mici, care poarta manusi in arsita verii, n-o lua drept nebunie. Spune-i cum ne-am inteles: dichis.

Comments