As putea sa povestesc filmul, dar mi-ar lua tot spatiul dedicat rubricii. L-am vazut la Cannes anul trecut, l-am ratat in Palat asa ca l-am vazut intr-o salita claustrofoba pe care s-au batut distribuitorii. Era normal, hype-ul noului opus al wunderkindului Fatih Akin, descoperit la Berlin cu explozivul Gegen die Wand/ Head On /Cu capul inainte (Ursul de Aur si premiul FIPRESCI in 2004) era mare, se vorbea ca este favoritul la Palme D’Or. Dar stim cu totii ca acest trofeu l-a luat romanescul 4,3,2; lui Auf der anderen Seite /The Other Side of Heaven/ De partea celalalta i-a fost atribuit premiul pentru cel mai bun scenariu (acelasi si la Premiile Academiei Europene de Film). Este considerat o a doua intrare dintr-o trilogie propusa intitulata "Liebe, Tod und Teufel" (Dragoste, Moarte si Iad), din care Gegen die Wand ar fi reprezentat prima parte. Referitor la subiect din nou, ajunge sa spun ca e un triptic, trei povesti intersectate care se vor intalni pe traseul Germania-Turcia, adica identitatea dubla a autorului. Este stilul Iñárritu /Arriaga (Amores Perros, 21 de grame, Babel), dar nu fracturat. Si inainte de ei, Pulp Fiction si E pericoloso sporgersi. Si cu totii tributari Rashomon-ului lui Kurosawa (1950), parintele acesui tip de naratiune cinematografica. Extrem de ambitios, dar prea plin de coincidente, De partea celalalta te impresioneaza pe moment, dar apoi ii descoperi cusururi si devine insuficient, inegal. Dar asa e si viata, care nu se potriveste cu structura unui scenariu bibilit hollywoodian, rescris de enspe ori pentru a hipnotiza publicul. Este vorba de destin si de farsele lui, despre trecutul care se intoarce si rolurile care se schimba, se inverseaza, despre decizii gresite si consecintele lor. Este un film despre toleranta, dragoste si moarte, sacrificiu. Mult mai cizelat ca Gegen die Wand, acela avea ceva de rebeliune punk, acesta incearca un estetism clasic. Daca apare un pistol, ca la actul intai dintr-o piesa de Cehov, stim ca va fi folosit in ultimul act. Unii sunt fanii noului Akin, altii prefera haosul dezlantuit dinainte. Eu le accept pe amandoua in aceasta ordine, pentru ca invariabil, daca lovesti cu capul inainte o sa ajungi de partea cealalta, a vietii si a ecranului. E poate procesul firesc de maturizare, de la copii la parinti. Fatih Akin nu face un cinema turcesc, dar nici unul german (desi s-ar putea ca unul din eroii sai sa fie Fassbinder, mai ales ca a luat-o si pe actrita sa preferata, Hanna Schygulla, oferindu-i un rol minunat), un cinema care depaseste granitele, pe care l-as numi in primul rind umanist. E unul din rarele filme la care oamenii stau de-a lungul genericului, privind valurile marii...

Comments