Teatrul romanesc este lipsit de mentalitatea, starea si initiativa de laborator. Laboratorul presupune un cadru de reflectie pe care, din pacate, teatrele nu il pot oferi ca practica de lucru. Rezultatele lui nu sunt cuantificabile atat de rapid cum se intampla in cazul repetitiilor la un spectacol. In Romania, laboratorul este considerat un lux, si nu o necesitate, un moft, si nu o strategie, tocmai de aceea nu este inclus in strategia teatrelor si nici nu exista spatii destinate exclusiv unor proiecte de cercetare de la care sa nu se pretinda aceleasi rezultate care se pretind de la un proces de repetitii cu o tinta clara. Creativitatea de laborator implica un timp al cercetarii aplicate, un timp al improvizatiei programatice, un timp al testarii conceptelor si practicilor, toate subsumate unui timp al relaxarii reflexive. Disponibilitatea pentru laborator genereaza o practica de documentare consistenta, de integrare si filtrare a documentarii in demersul conceput, o experimentare continua, multe intrebari, putine ceritudini si capacitatea de a o lua de la capat fara urgenta efectului imediat, fara presiunea lui. Laboratorul instituie creatia colectiva ca principala sursa de asamblare a unui proiect si provoaca toata echipa implicata sa-si dea timp pentru conceperea metodelor si practicilor.