Citind Cartea nelinistirii (Editura Humanitas, 2009), una dintre cele mai puternice opere literare ale secolului XX, cred ca l-am inteles mai bine pe Fernando Pessoa.

Exista la autorul lusitan o constientizare a schimbarii, a indepartarii individului de acel "eu insumi" al diferitelor etape din viata unui om, ca si cum in noi am duce mai multe persoane

Asa se explica imboldul sau de a scrie sub diverse nume. Incearca astfel sa-si satisfaca "insatiabila si infinit multipla dorinta de a fi mereu acelasi si mereu altul".

Dar mai poate fi sincer scriitorul luandu-si atatea identitati? Problema sinceritatii este, asa cum spune Antonio Jose Saraiva in Istoria literaturii portugheze, "problema capitala in intelegerea operei lui Pessoa". Reflecta toti acesti heteronimi adevarata gandire a lui Pessoa, ori la mijloc e un joc ocult, un joc al simularii? Evantaiul personalitatilor care formeaza universul pessoan ne arata o extraordinara fecunditate artistica. Mihai Zamfir, in Formele liricii portugheze, vorbeste despre o "diviziune ontologica a personalitatii poetului".

Pessoa le creeaza heteronimilor sai biografii si opere distincte, caci are nevoie ca "fiecare sa fie din ce in ce mai putin Fernando Pessoa", dupa cum spune Jose Saramago in Anul mortii lui Ricardo Reis. Cei incrancenati sa gaseasca intr-o opera reflectarea creatorului ei au mari probleme cand se ciocnesc de arhipelagul pessoan. Desigur, au existat dintotdeauna poeti proteici (asa cum au existat si cei monocorzi), dar la Pessoa aceasta nestatornicie a formei poetice a atins apogeul.

Nici un alt creator nu a reusit sa vibreze atat de puternic pe atat de multe voci.

Comments