Letitia Ilea (n. 1967, Cluj-Napoca) este o poeta excelenta, dar despre care nu se prea vorbeste, in ciuda faptului ca este castigatoarea multor premii literare (inclusiv a unuia francez - premiul Jean Malrieu -, in 2007). In Blues pentru cai verzi (Editura Cartea Romaneasca, 2010), autoarea pare dezarmata in fata fatalitatii vietii. Aproape toate textele ei sunt de-o tristete care apasa greu pe umerii cititorului. Iata: "debaraseaza-ma de iluzie"; "vrabiile au inghitit ultimele firimituri/ ce-mi aratau drumul"; "[…] durerea ce ma sfasie/ in fiece clipa"; "m-am parasit/ pe peronul denoapte al singuratatii"; "viata mea un urlet de caine/ spre luna in noaptea anului nou"; "as porni chiar acum/ dar nicaieri nimeni nu ma asteapta"; "eu am deprins doar plansul nu si mersul"; "[…] viata noastra/ un maidan nenorocit"; "camasa asta de sarma ghimpata/ pe care nu mai pot s-o dezbrac"; "pasesc tot mai greu"; "respir cu greu in bolul cu apa"; "incet te patrunde frisonul noptii/ certitudinea ca nu-ti mai doresti nimic" etc. Dar aceste versuri, luate separat, nu exprima adevarata forta a poemelor din care ele fac parte. Mi-e teama chiar ca vor da senzatia unui patetism exagerat, iar lucrurile nu stau deloc asa. Poemele Letitiei Ilea sunt remarcabile.

Autoarea spune, la un moment dat: "mortii mei dragi". Aici e cheia intregului volum. Ilea pare ranita iremediabil de disparitia apropiatilor ei, dintre care se distinge figura tatalui, personaj in jurul caruia scriitoarea da nastere unora dintre cele mai emotionante versuri (poemul camera, mai ales, impresioneaza puternic). Autoarea resimte o grea singuratate, lumea ii pare golita de sens. Iata finalul unui alt poem splendid, e vremea: „"e vremea sa te pregatesti pentru iarna/ sa deschizi larg ochii/ si sa spui <<nimic>>/ cu glas tare <<nimeni>>/ sa intampini viscolul/ ca o pasare ce nu mai stie drumul spre tarile calde/ se lasa frigul deodata/ si-n amintire".

Blues pentru cai verzi este, pentru mine, cea mai buna carte aparuta la noi in acest inceput de an. Sper ca Letitia Ilea, din opera careia am mai citit alte doua carti importante (chiar viata, editura Paralela 45, 1999; si o persoana serioasa, editura Limes, 2004), sa fie asezata in literatura romana contemporana acolo unde ii este locul, adica printre autorii cei mai valorosi.

Pentru iubitorii de teatru si film, doua jurnale groase. Candid Stoica, Acele lucruri aiuritoare care se petrec in spatele scenei (editura ZIP, 2008) si Alexandru Tatos, Pagini de jurnal (editura Nemira, 2010). Primul autor, inclinat mai mult catre inregistrarea pulsului din lumea teatrului si mai putin catre introspectie, catre idee, da o carte savuroasa, in care hazul de necaz e la ordinea zilei si-n care intamplari cu adevarat aiuritoare, avandu-i de multe ori in prim plan pe unii dintre marii nostri actori, se petrec (pacat de coperta total neinspirata). Jurnalul lui Tatos are alt ton, mult mai sobru, si dezvaluie o constiinta in permanenta zbatere pentru idealurile sale artistice, perpetuu chinuita de oribila lume comunista. O carte grava, un document al supravietuirii prin cultura, pentru a folosi o expresie atat de blamata de unii.