Afrim e varstologul scamator. Regizorul-magician al batranilor care-si digera, in tihna, copilaria. Afrim transforma corpurile care au ceva copilaresc in ele – vezi distribuirea Elenei Popa in trei roluri de batrana in spectacolele sale (Alge. Bernarda’s House Remix, Trei surori, Plastilina) – in trupuri de batrani cu adrenalina inocentei in oase.

La Afrim, batranetea nu este grea, nu este epuizanta si neputincioasa, scursa ca o bucata de carne flasca si atoasa pe podeaua unui timp plictisit de el insusi, incovrigat in delasare si resemnare. Este spintara si ghidusa, haiosomana, hiperactiva, ludicocrata. Cu proteza in geanta, sasaiti si uituci, batranii lui Afrim musca din carcasa copilariei pana cand dau de miezul ei fraged, insiropat cu amintiri care-si dau coate in corpuri fragilizitate, corpuri a-varstice, trans-varstnice. Daca e cocarjata, batranetea e corcarjata frumos. Daca e amnezica, e amnezica senin-tragic, cu o duiosie care produce empatie spontana. Batranetea nu apasa, nu doare istovitor, dimpotriva elibereaza si lumineaza chipuri pe care ridurile rad ca niste raze carnoase.

Batranologia este la ea acasa in joi. mega Joy (Teatrul Odeon), spectacolul cascadei de batrani, cu fete creponate siochi bulbucati.