Filmul se bazează pe romanul din 1974 al lui John le Carre, care a redefinit ficțiunea modernă de spionaj și a inspirat o adaptare ambițioasă semnată de BBC în 1979. Le Carre își cunoștea bine subiectul. În viața reală, unde numele lui adevărat este David Cornwall, el a fost unul dintre spionii britanici trădat de Kim Philby, un angajat MI6 notoriu care lucra ca agent dublu pentru sovietici.

În versiunea ficțională, MI6 este condusă de Control (John Hurt) care investighează o serie de scurgeri de informații și se convinge că există o “cârtiță” infiltrată în agenție. Control elaborează o listă a potențialilor trădători ce cuprinde cinci apropiați de ai săi. Filmul îi introduce în scenă pe rând, fiecare dintre aceștia fiind interpretat de o față familiară prinsă într-o distribuție cu actori britanici faimoși: “Tinker” (cârpaciul) este Percy Alleline (Toby Jones), “Tailor” (croitorul) este Bill Haydon (Collin Firth), Soldier (soldatul) este Roy Bland (Ciaran Hinds), iar “Beggarman” (cerșetorul) este George Smiley (Gary Oldman), locotenentul de încredere al lui Control. Dacă vă întrebați ce s-a întâmplat cu “Spy”, acesta este cel care se va dovedi a fi “cârtița”.

Londra anilor ‘70 timpurii, scăldată în umbre, nuanțe de sepia și lumină palidă, întruniri atinse de paranoia, ce au loc în încăperi sigilate și flashback-uri menite să lămurească investigația lui Smiley, toate acestea sunt dirijate de mâinile sigure ale regizorului Tomas Alredson. Mișcările sinistre ale camerei sale surprind spații pline cu fum, frică și personaje ce se învârtesc, îngrijorător, în cerc.

Filmul te face să te simți confuz în multe momente, pierdut în altele, însă te provoacă permanent să afli adevărul. Spectatorul este presat să rețină un număr mare de personaje și tot atâtea evenimente, dar mai ales un număr infinit de posibilități, fără ca atenția și interesul pentru poveste să dispară. Așadar puneți cărțile cu Mata Hari la loc pe noptieră și mergeți la cel mai apropiat cinematograf să vedeți un film cu spioni adevărați, agenți 007 în varianta matură.

Dezghețată după 12 ani de suspensie criogenică, Selene (interpretată de Kate Beckinsale), o Lycană criminală, se trezește într-o lume în care Vampirii și Lycanii (vârcolaci) deopotrivă au fost vânați spre extincție de oameni. Ea mai descoperă că are o fiică, pe care nemilosul savant Dr. Jacob Lane (Stephen Rea) o folosește ca pe un porcușor de Guineea în laboratorul său. Cu ajutorul unui polițist care o simpatizează (detectivul Sebastian) și al unui vampir chipeș (David), Selene se infiltrează în laboratorul fortificat pentru a-și salva odrasla hibridă. Însă nu își amintește de paznicul locului, exagerarea genetică stil Hulk, creatura ultra-Lycan, capabilă să arunce, după caz, mașini la întâmplare, sau să spargă pereți cu pumnul.

Colaborarea regizorilor suedezi Måns Marlind și Björn Stein, care anterior a dus la crearea unui film supranatural absurd – thrillerul “Shelter”- fac un mic-dejun al lupilor din orice. Nu numai că nu reușesc să explice sau să extindă originea mitologică a tuturor părților filmului, dar eșuează complet în a valorifica potențialul elementelor noii povești. În compensație, oferă violență 3D și scene de luptă cu coregrafie. Beckinsale poartă latex, dar nici măcar mult-anticipata ei întoarcere nu poate să însuflețească acțiunile. Altfel, portretul fiicei sale este la fel de sec ca și naivitatea personajului jucat de actrița de 19 ani – India Eisley. În plus, ferocitatea nedezvoltată și fără speranță a lui Rea abia dacă trece observată.

Deși este un film cu buget consistent, “Underworld 4” arată și lasă impresia unei serii de episoade TV. Filmul nu este altceva decât o înlănțuire de secvențe de acțiune ce urmează alte secvențe de acțiune, adesea surprinse prin cadre largi, menite să releve dansul elementar al bătăilor. Efectele speciale banale fac ca împroșcările cu sânge, faptele supra-umane și creaturile supranaturale să arate ca ceva ce ai mai văzut într-un episod din “Supernatural” sau “True Blood”.

La fel cum se întamplă în modă, sau în artă, cel mai dificil e să meșterești ceva cu adevărat valoros, pornind de la cea mai simplă formă. “La vida de los peces” este, cu siguranță, o operă de artă, oricât de prețios ar suna această sintagmă. Simplitatea și ritmul filmului truchează greutatea sa, lăsând impresia absurdă că, cel mai probabil, regizorului i-a luat o singură zi să născocească povestea. Tocmai aici se oglindește frumosul peliculei: pare lipsită de efort.

Scenariul gravitează în jurul lui Andre, un scriitor de călătorie, care nu a mai fost de multă vreme acasă, în Chile, și pe care îl vedem acum la petrecerea unui vechi prieten, reîntâlnind oameni de care a fost atât de apropiat odată.

Climaxul filmului nu constă în acțiune, ci este, de fapt, o conversație între Andre (Santiago Cabrera) și iubita pe care a părăsit-o cu mult timp în urmă, dar pentru care încă nutrește sentimente.

Regizorul folosește orice simplu act, cum ar fi spălatul pe mâini, ori momentul în care cineva coboară scările, într-o manieră intensă, încât reușește să comunice instantaneu starea dorită. Nu vezi niciodată decorul complet. Sunt întotdeauna prim-planuri ale personajelor, ce înregistrează fiecare mișcare a ochilor. Aceste expresii reale fac dificil de crezut că personajele sunt “actori” care “joacă roluri”.

Dialogul este foarte important în acest film, însa, uneori, ceea ce personajele nu spun – tăcerile și privirile- este mult mai important, unele gesturi vagi pot spune, în esență, volume întregi de gânduri, secrete, sau regrete. Suferința nu este niciodată pe deplin articulată, dar este atotpătrunzătoare.

Filmul nu se concetrează pe lucruri ce se pot întâmpla în viitor, sau pe evenimente concrete din trecut, ci pe noțiunea nebuloasă a ce s-ar fi putut întâmpla, iar prin aceasta, filmul funcționează ca o reconectare la propriile sentimente.

Mult din ce reușește să redea filmul în legatură cu relațiile dintre sudiștii albi și “staff”-ul lor domestic “de culoare” este, fără indoială fragment adevărat de istorie. Dacă filmul este până la un punct sincer, pe parcurs se hotărăște să facă totuși și dreptate fictivă pentru ca povestea să nu ne lase frustrați la final, promițându-ne pace și miere spre sfarșitul comod, ca un pat bine facut.

Filmul se deschide cu vocea lui Aibeleen Clarke (jucată de Viola Davis), o servitoare afro-americană care de-a lungul anilor a crescut 17 copii albi. Aibeleen privește cum adorația inocentă a copiilor față de ea devine infuzată de politici rasiale,  care o forțează să se desprindă treptat din universul prietenos al copiilor, ajungând la statusul rece al angajatului “de culoare”.

Tinerele femei crescute de servitoare negre par să dea dovada de mai mult zel rasist decât generația mamelor, mai ales cand sunt îndrumate tacticos de Hilly Holbrook, un spectacol horror cu ruj mat și imprimeu întotdeauna floral pe rochie. Conștiința sa politică se materializează în susținerea energică a ideii de a separa toaletele familiilor albe de unele speciale pentru servitorii de etnie afro-americană.

Excepția de la regula este Skeeter, o tânără intelectuală, emancipată, a carei ambiție este să devină scriitoare.  Skeeter își dorește să afle poveștile acestor servitoare, așa că le provoacă pe acestea să îi dezvăluie sub anonimat cum se simt ele, care este versiunea lor în toată realitatea de acolo. Rezultatele vor fi trimise la un editor new yorkez.

Scenariul și regia lui Tate Taylor ating forța maximă în timp ce explorează paradoxurile dureroase și schimburile de putere între servitor și angajator: intensitatea fizică a relației dintre copiii albi și “ajutorul” negru (“The Help”), care ii imbratișeaza și îi liniștește constant, versus femeia alba adultă, imobilizată și ofilită emoțional de codurile sociale, mama care se află la o distanță considerabilă atât de servitoare cât și de proprii copii.

Altfel privit, personajele sunt ușor exagerat conturate: bomba Marilyn-escă și entuziasmată (Jessica Chastain) care este marginalizată de crema snoabă a orașului, deosebit de disprețuiroarea Hilly, extrem de serioasa/ambițioasa Skeeter.

Și totuși, “Culoarea sentimentelor” își alege spectatorii, îi conduce viguros către captivanta și emoționanta lor deșteptare, iar apoi, ca toate doicile bune, le induce somnul cu o lingură mare de sirop.

Kornél Mundruczó a beneficiat de toate programele festivalului, de la secţiunea
pentru studenţi, trecând prin rezidenţa “L’Atelier” la Paris, până la competiţia oficială.
Daazo.com a adunat toate scurtmetrajele regizorului, într-un singur loc.
Pentru prima oară, toate scurtmetrajele regizorului pot fi vizionate
online la daazo.com/mundruczo

Foarte fertila povestea asta. De la inceputul secolului XX s-a tot facut si refacut in diverse variante, de la film mut la animatie. Varianta despre care vorbim azi este cea mai spectaculoasa, ca anvergura, ca pomposenie si ca distributie (pe langa incantatoarea domnita mentionata mai sus, ii avem pe Orlando Bloom, Luke Evans, Matthew Macfadyen).

Efectele speciale nu sunt foarte speciale. Nu s-au straduit prea tare. Probabil au costat prea mult interpretii si le-au ramas putini bani pentru cascadorii si lupte. Actorii nu sunt pusi in valoare pentru ca nu e necesar talentul, e vorba de nume si imagine. Personajele negative sunt lacome si nu par demne de lupta. Le desconsideri de la prima aparitie. Carenta de seriozitate, sau mai bine spus seriozitatea fortata mai mult te irita decat sa-ti inspire vreo teama.

“Cei trei cu mustar” au, bineinteles, si o latura umoristica, doar nu e bine sa stam prea mult incruntati. Nu exista film care sa se incadreze in acest gen si sa nu tina un discurs de incurajare. De orice fel. “Cum, de ce? Sa renunti? Pai si patriotismul? Onoarea? Iubirea?”. Cineva “revergoreaza” cliseele mereu si ii multumim pe aceasta cale. Prosteala nu va mai merge mult, sper. Vei rade, dar vei rade nervos pentru ca ai irosit timp si bani.

A fost crescut de niste parinti destul de reci in casa carora bucuria, exprimarea sentimentelor si religia erau straine. Mama lui avea o inclinatie comunista, tatal era social democrat, ambii erau nudisti si adesea il luau pe micul Lars cu ei in excursiile lor, acolo unde se practica lipsa de pudoare. Pe patul mortii, mama i-a dezvaluit cine este adevaratul tata biologic, asta pentru ca Lars von Trier a fost conceput in urma unei aventuri a mamei. Acestea sunt doar cateva dintre piesele de formare a mentalitatii cineastului, decisive pentru ceea ce e capabil sa exprime prin filmele lui.

In multe puncte cheie ale „Melancholiei” am regasit momente pe care le stiu din „Sacrificiul” lui Tarkovsky. Preocuparea pentru viata cea mai frageda, cea mai tanara, cel inca nevinovat. “Melancholia” incepe ca o poezie morbida, pe o coloana sonora care sa-i dea fluenta necesara inaintarii. Ne apare de mai multe ori in film pictura lui Pieter Bruegel “La vanatoare”. Ultima oara cand am vazut pictura aceasta folosita intr-un film, a fost la Tarkovsky, in “Solaris”, acolo exprimand dorul de pamant. Aici, cu atat mai mult, vesteste ceva terifiant. Dupa scurta introducere poetica, trecem la epic, suntem dusi la inceputul unei nunti. Lars von Trier persifleaza putin teatralitatea, formalismul, ceea ce se preteaza la un astfel de eveniment, dar o face prin intermediul intrigii, atunci cand viitoarea mireasa incepe usor sa se departeze de invitati si devine tot mai tulbure. Persiflarea este secunda, este rezultatul incercarii miresei de a-si da seama ce se intampla cu ea. Intuitia ii dicteaza ceva foarte puternic. Lucrurile urmeaza sa se destrame. Avem doua personaje principale care fac toata povestea: Justine (mireasa) si Claire (sora miresei). Kirsten Dunst (Justine) este factorul care jubileaza, indicele care anunta tulburarea, pana in momentul in care realizeaza ca nu exista cale de intoarcere, apoi devine un punct de echilibru. Charlotte Gainsbourg (superba in acest rol) este elementul care nu se impaca cu moartea, reprezinta mai mult omul comun, speriat pana in ultima clipa.

A durat peste doua ore si nu este un film de mall. Nu aduce ceva care sa-ti spele apele, dar iti da impresia ca te-a imbogatit putin. Vei iesi din sala in liniste, usor meditativ.

O bomboana de fata incepe sa isi puna problema unei relatii stabile cand isi da seama ca nu are un partener pentru nunta surorii ei mai mici. Pentru a nu se mai culca cu inca un barbat, face o lista cu fostii. Descopera ca iese din randuri si incearca sa se mentina la suprafata gandindu-se sa linga unde a scuipat. In final isi gaseste partenerul mult visat, omul care a fost sub nasul ei tot timpul.