Dacă spionajul internațional ar semăna cu acțiunea acestui film, înseamnă că s-ar desfășura în felul următor: fără urmăriri spectaculoase de mașini sau scene complicate de acțiune, ci mai degrabă cu o serie de oameni obosiți, care fumează și beau ceai sau whiskey, iar în același timp poartă conversații nesfârșite în jurul unei enigme. “Tinker, Tailor, Soldier, Spy” este despre demascarea unui spion rus de elită care face parte și din MI6, serviciul secret britanic.

Filmul se bazează pe romanul din 1974 al lui John le Carre, care a redefinit ficțiunea modernă de spionaj și a inspirat (citeste in continuare)

Această reîncărcare a bateriilor eșuează în resurecția unei serii cu vampiri care durează deja de prea mult timp – “Underworld” 4.

Dezghețată după 12 ani de suspensie criogenică, Selene (interpretată de Kate Beckinsale), o Lycană criminală, se trezește într-o lume în care Vampirii și Lycanii (vârcolaci) deopotrivă au fost vânați spre extincție de oameni. Ea mai descoperă că are o fiică, pe care nemilosul savant Dr. Jacob Lane (Stephen Rea) o folosește ca pe un porcușor de Guineea în laboratorul său. Cu ajutorul unui polițist care o simpatizează (detectivul Sebastian) și al unui vampir chipeș (David), Selene se infiltrează în laboratorul fortificat pentru a-și salva odrasla hibridă. Însă nu își amintește de paznicul locului, exagerarea genetică stil Hulk, creatura ultra-Lycan, capabilă să arunce, după caz, mașini la întâmplare, sau să spargă pereți cu pumnul.

Colaborarea regizorilor suedezi (citeste in continuare)

Ideea de a expune adevărata natură a oamenilor, băgându-i pe toți într-o sufragerie, sau poveștile cu indivizi blocați într-o singură locație până când adevăruri dureroase ies la iveală, cu siguranță, au mai fost explorate (“Who’s Afraid of Virginia Woolf?”). Acum avem “Carnage” (tradus “Doamne.. ce macel”), noul film al regizorului Roman Polanski, o ecranizare a piesei lui Yasmina Reza.
Ce se întâmplă în hipercivilizatul New York când doi puști de 11 ani se ceartă și unul rămâne fără doi dinți? (citeste in continuare)

“La vida de los peces” este un material solid și, la ora actuală, printre cele mai bune filme făcute în America de Sud.

La fel cum se întamplă în modă, sau în artă, cel mai dificil e să meșterești ceva cu adevărat valoros, pornind de la cea mai simplă formă. “La vida de los peces” este, cu siguranță, o operă de artă, oricât de prețios ar suna această sintagmă. Simplitatea și ritmul filmului truchează greutatea sa, lăsând impresia absurdă că, cel mai probabil, regizorului i-a luat o singură zi să născocească povestea. Tocmai aici se oglindește frumosul peliculei: pare lipsită de efort.

Scenariul gravitează în jurul (citeste in continuare)

Adaptarea cărții lui Kathryn Stockett, plasată în capitala Mississippi-ului anilor ’60, este un smulgător de lacrimi de modă veche, plin de amintiri și reconcilieri pur americane.

Mult din ce reușește să redea filmul în legatură cu relațiile dintre sudiștii albi și “staff”-ul lor domestic “de culoare” este, fără indoială fragment adevărat de istorie. Dacă filmul este până la un punct sincer, pe parcurs se hotărăște să facă totuși și dreptate fictivă pentru ca povestea să nu ne lase frustrați la final, promițându-ne pace și miere spre sfarșitul comod, ca un pat bine facut.

Filmul se deschide cu vocea lui Aibeleen Clarke (jucată de Viola Davis), o servitoare afro-americană care de-a lungul anilor a crescut 17 copii albi. Aibeleen privește cum adorația inocentă a copiilor față de ea devine infuzată de politici rasiale,  care o forțează să se desprindă treptat din universul prietenos al copiilor, ajungând la statusul rece al angajatului “de culoare”.

Tinerele femei crescute de servitoare negre par să dea dovada de mai mult zel rasist decât generația mamelor, mai ales cand sunt îndrumate tacticos de Hilly Holbrook, un spectacol horror cu ruj mat și imprimeu întotdeauna floral pe rochie. Conștiința sa politică se materializează în susținerea energică a ideii de a separa toaletele familiilor albe de unele speciale pentru servitorii de etnie afro-americană.

Excepția de la regula este Skeeter, o tânără intelectuală, emancipată, a carei ambiție este să devină scriitoare.  Skeeter își dorește să afle poveștile acestor servitoare, așa că le provoacă pe acestea să îi dezvăluie sub anonimat cum se simt ele, care este versiunea lor în toată realitatea de acolo. Rezultatele vor fi trimise la un editor new yorkez.

Scenariul și regia lui Tate Taylor ating forța maximă în timp ce explorează paradoxurile dureroase și schimburile de putere între servitor și angajator: intensitatea fizică a relației dintre copiii albi și “ajutorul” negru (“The Help”), care ii imbratișeaza și îi liniștește constant, versus femeia alba adultă, imobilizată și ofilită emoțional de codurile sociale, mama care se află la o distanță considerabilă atât de servitoare cât și de proprii copii.

Altfel privit, personajele sunt ușor exagerat conturate: bomba Marilyn-escă și entuziasmată (Jessica Chastain) care este marginalizată de crema snoabă a orașului, deosebit de disprețuiroarea Hilly, extrem de serioasa/ambițioasa Skeeter.

Și totuși, “Culoarea sentimentelor” își alege spectatorii, îi conduce viguros către captivanta și emoționanta lor deșteptare, iar apoi, ca toate doicile bune, le induce somnul cu o lingură mare de sirop.

Kornél Mundruczó este unul dintre acei regizori de film a cărui carieră a început

Kornél Mundruczó a beneficiat de toate programele festivalului, de la secţiunea
pentru studenţi, trecând prin rezidenţa “L’Atelier” la Paris, până la competiţia oficială.
Daazo.com a adunat toate scurtmetrajele regizorului, într-un singur loc.
Pentru prima oară, toate scurtmetrajele regizorului pot fi vizionate
online la daazo.com/mundruczo

Cu multa nerabdare am asteptat sa vad in ce sacrilegiu ar putea sa transforme marketingul american povestea clasica a muschetarilor. S-a reusit ceva nemaivazut, nemaiauzit. Copilaresc si fals, ca tot ce ar putea sa vanda un producator hollywoodian: omenirea e in pericol, doar Ei ne pot salva. Oricum, ar fi fabulos sa combini “Piratii din Caraibe” cu “Sherlock Holmes” si cu multe altele si sa nu iasa un blockbuster. Nu mai pun ca Milla Jovovich apare in toata splendoarea ei, sumar imbracata. Asadar, va insoteste estetica aceea fara pretentii. Carcasa goala. S-au accentuat urat niste chestiuni, precum infatuarea lui D’Artagnan, infantilismul regelui francez etc. Subtilitatea chiar nu face casa buna cu consumerismul. Filmul e antrenant prin grandoare, previzibil (nu pentru ca am sti povestea) si caraghios in acelasi timp, entertainmentul e slab, dar nu pentru ca povestea a fost adaptata, este din cauza ca  vad acelasi tip de superficialitate si bufonerie in nenumarate randuri.

Foarte fertila povestea asta. De la inceputul secolului XX s-a tot facut si refacut in diverse variante, de la film mut la animatie. Varianta despre care vorbim azi este cea mai spectaculoasa, ca anvergura, ca pomposenie si ca distributie (pe langa incantatoarea domnita mentionata mai sus, ii avem pe Orlando Bloom, Luke Evans, Matthew Macfadyen).

Efectele speciale nu sunt foarte speciale. Nu s-au straduit prea tare. Probabil au costat prea mult interpretii si le-au ramas putini bani pentru cascadorii si lupte. Actorii nu sunt pusi in valoare pentru ca nu e necesar talentul, e vorba de nume si imagine. Personajele negative sunt lacome si nu par demne de lupta. Le desconsideri de la prima aparitie. Carenta de seriozitate, sau mai bine spus seriozitatea fortata mai mult te irita decat sa-ti inspire vreo teama.

“Cei trei cu mustar” au, bineinteles, si o latura umoristica, doar nu e bine sa stam prea mult incruntati. Nu exista film care sa se incadreze in acest gen si sa nu tina un discurs de incurajare. De orice fel. “Cum, de ce? Sa renunti? Pai si patriotismul? Onoarea? Iubirea?”. Cineva “revergoreaza” cliseele mereu si ii multumim pe aceasta cale. Prosteala nu va mai merge mult, sper. Vei rade, dar vei rade nervos pentru ca ai irosit timp si bani.

Am cautat sa inteleg de ce Lars von Trier alege preponderent personaje feminine puternice pentru filmele lui. Nu doar puternice, de obicei ii eclipseaza pe barbati, face din acestia niste superficiali, niste semidocti. Zbaterile femeilor lui von Trier sunt existentiale, decisive, sunt pregnante, salvatoare (in sensul naiv in “Breaking the waves”). Citind cate putin despre viata regizorului am observat anumite legaturi, chiar cu cel mai recent film al lui. Mi-am explicat, in sfarsit, si nudismul atat de dezinhibat, folosit frecvent, sexul explicit din “Idiotii”, temele pronuntat sexuale ale multor filme ale sale si personajele feminine turbulente.

(citeste in continuare)

Din primele cinci minute iti poti imagina cum urmeaza sa se termine. Sunt sigur ca o sa ajunga pe un loc fruntas in box office, asta pentru ca e poveste despre sex, cu doi oameni care nu gasesc stabilitatea in cuplu. In cele din urma se vor aseza ca malul in balta. O repet, sexul se vinde bine, e unul dintre produsele consumerismului care domina lumea la ora actuala. Preconceptiile secolului trecut inca ne bantuie activ, chiar daca valorile au mai cazut, ne bazam, totusi, pe toate cliseele posibile pentru a ne gasi perechea potrivita, iar daca scrie intr-o revista ca femeile care au avut peste 20 de parteneri nu isi pot gasi un sot, asta cu siguranta ofera ceva spumos cand vine vorba despre o comedie. Am ras copios, dar se intampla mereu atunci cand toata lumea tace. Americanilor le place foarte mult sa tina discursuri moralizatoare, cuvantari care sa-ti inalte spiritul, dar care nu zboara mai sus decat o musca beata.

O bomboana de fata incepe sa isi puna problema unei relatii stabile cand isi da seama ca nu are un partener pentru nunta surorii ei mai mici. Pentru a nu se mai culca cu inca un barbat, face o lista cu fostii. Descopera ca iese din randuri si incearca sa se mentina la suprafata gandindu-se sa linga unde a scuipat. In final isi gaseste partenerul mult visat, omul care a fost sub nasul ei tot timpul.

Chiar mi-era dor de un film romanesc. Poti sa vezi filmul asta si sa iti dai seama ca e scris, cel putin in parte, de Razvan Radulescu. Minutiozitatea cu care sunt asamblate piesele face din acest produs ceva compact, inchegat cum trebuie, de parca ar filma direct din realitate. “Cea mai fericita fata din lume”, “Felicia, inainte de toate” si “Principii de viata” formeaza o trilogie nascuta dintr-un proiect la care au lucrat impreuna cu Radu Jude, Alex Baciu si Razvan Radulescu. Mentionandu-le “Felicia” si “Cea mai fericita” v-ati putea da seama unde se incadreaza povestea “Principiilor”. Exista, desigur, iar o galma in relatiile de familie. Vlad Ivanov interpreteaza primul lui rol principal intr-un lungmetraj, un personaj matur, care pare sa fie pe drumul cel bun in viata. Pe parcurs aflam impreuna cu el ca lucrurile mai scapa de sub control. Acest film vorbeste despre fiecare dintre noi, atat cat ne putem regasi in personajul care critica dar nu accepta sa fie criticat, sau isi pierde mintile atunci cand obedienta ceruta nu este obtinuta.
Fiind in sala de cinema, am luat pulsul publicului avizat, reactiile au fost destul de variate. De la plictis la plecaciuni. Are puterea si de a te amuza, te urmareste cu o tensiune care se acumuleaza, ca in final sa iti toarne tot sucul in papuci. Subtilitatea umorului reiese din rafinamentul relatiilor in care protagonistul se desfasoara.
Mi-a placut filmul, dar nu as merge sa il vad inca o data. Cineastii au observat ca o anumita formula functioneaza, asa ca se insista pe ea deocamdata, pana la urma toata treaba aceasta cu filmele este o afacere. Am depasit, sper, preconceptiile despre filmele romanesti pentru a putea sa ne bucuram de ele (in masura in care ne permit, desigur).